Când cineva a avut curajul nesăbuit să mă lase la pupitrul unuia dintre cele mai vechi cluburi din Craiova, primul meu gând a fost că asist la o farsă. Trecerea de la statutul de DJ de sufragerie direct în pupitrul unei legende locale cere ori un talent uriaș, ori o inconștiență simpatică. Eu am mizat pe a doua opțiune.

Ca să păstrez o iluzie de profesionalism, mi-am adus de acasă propria consolă – obiectul meu de atașament psihologic. Măcar știam pe ce butoane să apas ca să nu declanșez vreo alarmă de incendiu. Problema reală a fost partenerul ei de suferință: propriul laptop. Un dispozitiv cu stabilitatea emoțională a unui preșcolar obosit, pasionat de freeze-uri neanunțate exact când piesa ajungea la climax.

Așa că setul meu s-a transformat rapid într-o piesă de teatru. Când ecranul îngheța complet și sistemul intra în comă inductivă, aplicam instant tehnica „artistului neînțeles”: luam o mină gravă, mă uitam profund spre tavan și dădeam din cap aprobator, de parcă acel blocaj catastrofal era de fapt un efect minimalist-experimental atent planificat.

Dar miracolul abia acum urmează: nu doar că am supraviețuit, dar am fost lăsată să pun muzică până la închidere.

Patru ore întregi în care am navigat între adrenalină, zâmbete și mini-infarcturi tehnice, reușind o performanță personală monumentală: nu am repetat nici măcar o piesă. Când am tras ultimul fader și am realizat că am dus la capăt un asemenea maraton, fericirea a fost absolut uriașă. Să vezi că ai ținut pupitrul în picioare atâta timp, doar cu pasiunea din dotare și un laptop încăpățânat, e o senzație imposibil de egalat. O noapte complet haotică, dar absolut superbă, care mi-a dovedit că și un DJ amator poate trăi o poveste legendară.