Treceam senină prin casă cu căștile pe gât, privindu-mă în oglindă ca o veritabilă maestră a track-urilor, gata să electrizez masele la viitorul meu eveniment privat. În mintea mea, setul pe care îl pregătesc este o capodoperă milimetric calculată, o călătorie sonoră rafinată prin cele mai elegante ritmuri ale momentului. Doar că evenimentul nici măcar nu a avut loc încă, iar creierul meu a decis deja să anticipeze o desfășurare de o catastrofă monumentală. Am intrat cu toată viteza în faza de panică anticipativă, scenariul din capul meu transformând un simplu DJ set într-un dezastru de proporții epice.

În filmul apocaliptic pe care mi-l derulez obsesiv în minte, totul începe brici, basul curge fluent, iar eu bifez cu mândrie fiecare tranziție pe care am exersat-o obsesiv. Până când realitatea, nesimțită și neinvitată, dă buzna în fantezia mea sub forma unor cerințe imposibile. Îmi și imaginez cum realitatea îmi va da o palmă rece când cineva se va sprijini periculos de consola mea, explicându-mi cu foc de ce petrecerea este moartă fără o manea din tinerețea părinților mei, chiar în mijlocul unui climax de house comercial. În acel moment ipotetic, diploma mea imaginară de DJ-iță profesionistă se va face scrum instantaneu. Iar înainte să apuc să-mi revin din șoc, o altă voce imaginară îmi va cere melodia dintr-o reclamă la mezeluri, jurând pe ce are mai drag că asta va salva ringul de dans.

Privind consola din cameră, plină de butoane colorate care parcă deja râd de mine, realizez că nu mă așteaptă nicio manifestare de artă pură. Mă așteaptă, în schimb, un exercițiu extrem de intens de supraviețuire tactică și actorie pură. Va trebui să zâmbesc aprobator, să dau din cap cu o moacă profundă de specialistă care controlează situația și să încerc să lipesc două genuri muzicale complet incompatibile fără să provoc o evacuare în masă. Când va trebui să schimb ritmul de la un bas greu la o manea din tinerețea părinților mei în mai puțin de două secunde și să fac asta să pară o decizie artistică vizionară, abia atunci voi putea spune că fac pași reali către statutul de DJ-iță adevărată.

Nu te mai definește capacitatea de a alinia track-urile matematic pe frecvențe, ci viteza cu care îți înghiți mândria muzicală în timp ce apeși butonul de play. Chiar dacă evenimentul e încă la stadiul de proiecție mentală, am înțeles deja lecția supremă: o DJ-iță de evenimente private nu este o artistă neînțeleasă, ci o diplomată de pace echipată cu un mixer. Iar dacă voi reuși să supraviețuiesc acestui haos iminent pe care mi-l imaginez în cele mai mici detalii, înseamnă că sunt pe drumul cel bun, chiar dacă acel drum este presărat cu momente de un penibil absolut fascinant.