Data de 5 septembrie a fost momentul meu zero. În jurul orei 18:00 am scos echipamentul din geantă, am așezat totul la locul lui și, dotată cu mult entuziasm și beneficiind din plin de sprijinul tehnic și moral al lui Cristi – un DJ bine cunoscut în zonă, care îmi este deopotrivă mentor și model – am dat oficial drumul la muzică. Sunetul a umplut rapid spațiul pe ritmuri de House Dance, dând startul unei petreceri ce se anunța epice și care avea să țină până la ora 3 dimineața. Ce ar fi putut să meargă rău?

Răspunsul a venit sub forma unei combinații subtile între o mică pană de inspirație, o viteză de reacție ușor amorțită și o problemă tehnică apărută fix când nu trebuia. Rezultatul? Câteva momente de liniște deplină. Deși în realitate au fost doar câteva secunde, din perspectiva mea, aflată în spatele pultului, acele secunde s-au dilatat ca într-un film SF și au părut minute în șir de transpirații reci și regrete existențiale. Însă marele moment al adevărului a lovit exact când ne pregăteam pentru tort, moment în care am primit o întrebare scurtă și directă: „Unde este microfonul?”. Atunci am realizat, cu o claritate dureroasă, necesitatea absolută a unuia. Cu un microfon în mână, orice pauză tehnică sau moment festiv devine un spectacol în sine în care poți striga „Sunteți pregătiți?!” sau „Mânuțele în aer!”, iar lumea crede că totul face parte din scenariu.

După ce muzica a repornit și pulsul meu a revenit la parametri normali, a urmat adevăratul test al dăruirii de DJ: preferințele muzicale ale sărbătoritei și ale invitaților. Mi s-a cerut insistent un anumit stil muzical… un stil pe care eu, personal, îl am la suflet cam cât o pană de cauciuc pe autostradă. Însă, ca o veritabilă profesionistă care își pune ego-ul artistic în cui pentru fericirea publicului, am cedat. Și ce să vezi? Atmosfera a explodat, toată lumea s-a aruncat pe ringul de dans, iar în final am ajuns să mă distrez la maxim chiar și eu pe muzica pe care o detestam cu doar câteva minute înainte.

La ora 3 dimineața, când s-a tras linia de final, reacțiile pline de mulțumire ale sărbătoritei au confirmat bănuiala mea: acele secunde de liniște din mijlocul petrecerii nici măcar nu au contat pentru ei. Oamenii s-au simțit excelent și au dansat pe rupte. Trăgând linie după această primă experiență, concluziile sunt clare: un microfon este cel mai bun prieten al unui DJ la ananghie, iar gusturile publicului bat întotdeauna preferințele personale.

Începând de sâmbătă, 5 septembrie, e oficial: mă pot numi DJ! (Rezervările pentru evenimente se primesc de pe acum, dar promit că până la următorul party îmi cumpăr și microfon).